Cand am ajuns la tara, pe poarta casei unde imi petrecusem atatea vacante in copilarie, tocmai iesea omul tocmit de bunica sa coseasca iarba din curte. Asa cum o facea bunicul cand inca mai traia. De atunci au trecut 20 de ani.Mirosul de iarba proaspat cosita mi-a umplut instantaneu ochii de lacrimi, iar prin minte a inceput sa mi se deruleze un film alb-negru, in care, copil fiind, jucam rolul principal,iar secventele se petreceau chiar acolo, in curte, sub privirea mea.
In veranda, bunica ne astepta cu scoverzi (un fel de gogosi) calde.
Am fost de-atatea ori acolo, dar niciodata casa nu mi s-a mai parut atat de "din alta lume", ca acum.
Simteam nevoia sa nu spun nimic, sa ascult linistea aceea profunda si curata, care uitasem ca exista.
Aproape rusinata, am scos telefonul mobil din buzunar si am inceput sa fotografiez colturi, lucruri din casa bunicii, pe care parca le vedeam acum pentru prima oara, desi erau acolo de cand lumea. La fel si bunica, doar ca pe ea au ajuns-o vremurile moderne din urma. Acum are televiziune prin cablu si telefon mobil. Si nu mai face paine in cuptor, ca se framanta greu si nu o mai tin salele, si se gaseste la magazinul din sat. Dar merge cu strictete la biserica in fiecare duminica, cinsteste posturile, imbraca cu evlavie hainele cele mai bune de sarbatori, primeste toti colindatorii de Craciun si de cate ori ajung la ea de Pasti imi da "un ou rosu, ca asa se da la copii".
Dupa cateva ore, vantul cald de vara aducea mireasma de fan. Iarba cosita de dimineata se uscase pe-o parte. Fara sa spun nimic, m-am ridicat de la masa si am iesit in curte.
Mi-am amintit ca bunicul imi facuse o furca mica, cu care mergeam la fan cand eram copil. Am cautat-o in sura, dar n-am gasit-o. Am luat o alta, si am inceput, asa, in blugi si-n tenisi, sa intorc brezdele de fan, cu miscari atat de firesti de parca nu trecusera 18-20 de ani de cand nu mai facusem asta. Nicio nota de la scoala, niciun examen trecut la facultate, niciun obiectiv atins la serviciu, niciun bonus sau promovare nu mi-au provocat atata bucurie cata am simtit in acea jumatate de ora, petrecuta singura, intorcand fanul. N-am realizat ca eram privita cu ochii in lacrimi de catre parinti si de bunica.
Dupa cateva ore, vantul cald de vara aducea mireasma de fan. Iarba cosita de dimineata se uscase pe-o parte. Fara sa spun nimic, m-am ridicat de la masa si am iesit in curte.
Mi-am amintit ca bunicul imi facuse o furca mica, cu care mergeam la fan cand eram copil. Am cautat-o in sura, dar n-am gasit-o. Am luat o alta, si am inceput, asa, in blugi si-n tenisi, sa intorc brezdele de fan, cu miscari atat de firesti de parca nu trecusera 18-20 de ani de cand nu mai facusem asta. Nicio nota de la scoala, niciun examen trecut la facultate, niciun obiectiv atins la serviciu, niciun bonus sau promovare nu mi-au provocat atata bucurie cata am simtit in acea jumatate de ora, petrecuta singura, intorcand fanul. N-am realizat ca eram privita cu ochii in lacrimi de catre parinti si de bunica. "N-ai uitat cum se face! Acolo, la Bucuresti, n-aveti brezde de-ntors?" m-a intrebat bunica.
"N-avem..." i-am spus, cu tristete.
Si mi-am dat seama ca eu eram din alta lume, de fapt. Dar lumea pe care am regasit-o acolo e ceea ce am inauntrul meu.
Mi-e pofta de scoverzi! Cine o sa-mi mai faca peste un timp...?
Mi-e dor de mirosul de fan! La Bucuresti n-avem brezde de-ntors...
